Cele mai devastatoare molime din istoria românilor

Istoria românilor a fost marcată de numeroase epidemii care au făcut ravagii în rândul populației, în special din cauza incompetenței și lipsei de măsuri din partea autorităților. Din secolul al XIX-lea, Principatele Române, aflate în stadiul incipient al modernizării, s-au confruntat cu valuri de pandemii devastatoare, fiecare având un impact major asupra societății.

Pandemii amplificate de condițiile precare și nepăsarea autorităților

Pandemiile au marcat cursul istoriei mondiale, iar teritoriul românesc nu a fost ocolit. Lipsa unui sistem sanitar funcțional și condițiile precare de igienă au agravat situația, amplificând efectele epidemiilor. Una dintre cele mai devastatoare a fost „ciuma lui Caragea”, care a izbucnit în 1812, odată cu sosirea pe tronul Țării Românești a lui Ioan Vodă Caragea. În doar trei ani, această epidemie de ciumă bubonică a luat viața a aproximativ 70.000 de oameni.

Ciuma s-a răspândit rapid în mahalalele insalubre ale Bucureștiului, unde șobolanii proliferau nestingheriți, iar condițiile de trai erau extrem de precare. Caragea a adus boala în țară prin intermediul unor soldați turci, iar lipsa unor măsuri rapide și eficiente din partea autorităților a dus la un dezastru. Doar medicul Constantin Caracaș, șeful Capitalei, a încercat să facă față molimei, construind pe cheltuiala proprie spitalul Filantropia. Cu toate acestea, boala s-a extins rapid în întreaga Valahie, iar numărul total al victimelor a atins aproximativ 90.000.

Mizeria urbană, nepăsarea autorităților și lipsa unor măsuri rapide au creat un teren propice pentru extinderea rapidă a bolilor. Epidemia de ciumă bubonică a rămas una dintre cele mai mari tragedii epidemiologice din istoria românilor, lăsând urme adânci în conștiința colectivă.

Holera și războiul balcanic din 1913

Holera a fost o altă boală infecțioasă care a lovit teritoriul românesc, afectând grav atât populația civilă, cât și armata. În 1913, în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, armata română a fost decimată de o epidemie de holeră. În lipsa unor măsuri adecvate de prevenire, soldații români au consumat apă infestată, ceea ce a dus la răspândirea rapidă a bolii.

Efectele devastatoare ale epidemiei au fost agravate de lipsa de organizare și de măsurile insuficiente luate de comandanți. În acest context, un rol salvator l-a avut Ioan Cantacuzino, medicul care a dezvoltat un vaccin antiholeric ce a limitat propagarea bolii în rândul soldaților. Deși peste 1.600 de soldați au murit, intervenția lui Cantacuzino a prevenit o catastrofă și mai mare, protejând populația civilă de pe teritoriul românesc.

Aceste epidemii, precum și alte valuri de molime care au lovit țara de-a lungul secolelor, demonstrează că nepăsarea autorităților și lipsa unui sistem sanitar bine pus la punct au contribuit la escaladarea tragediilor. Deși medicina a evoluat semnificativ, istoria acestor molime rămâne un memento al importanței măsurilor de sănătate publică și al responsabilității autoritatilor.